Încă o tură de filme

Hai că mai am un pic și fac blog de filme, că văd că jumătate din ultimele posturi sunt despre filme. Asta e, ce să-i fac dacă-mi place să mă uit la filme. Acum nu-i ca și cum toată ziua stau și mă uit la filme, că nu văd atât de multe pe cât aș vrea (deja Watchlistul de pe IMDb ia proporții), dar am văzut câteva în ultimele săptămâni and I feel like sharing. [click aici pentru restul articolului]

Din păcate, n-am citit niciuna dintre cărțile lui Tolkien, pentru că ai mei nu le-aveau în bibliotecă și apoi am folosit timpul pentru a face sau citi alte lucruri. Așa că nu-mi dau seama dacă acum judec scrierile lui Tolkien sau creativitatea lui Peter Jackson, pentru că nu știu cât e carte, cât e film.

Ideea e că Lord of the Rings mi-a plăcut și îmi place la nebunie. Fac maraton cu toate filmele aproape în fiecare an și nu mă plictisesc absolut deloc, chiar dacă am variantele extended (hai, bine, recunosc, mai dau skip din când în când la scenele gay cu Frodo și Sam). Așa că, probabil ca orice fan LOTR, am fost bucuros nevoie mare când am auzit că vor ecraniza și The Hobbit, mai ales că anunțau că o să fie filmat cu nu știu ce tehnologie și o să arate splendid. [click aici pentru restul articolului]

Amintiri de la Neurologie

Mă rog, vorba vine “amintiri”, că încă mă distrez la salonul de Neurologie de la Spitalul Judeţean Buzău. Nu, n-am păţit nimic eu, doar că am prestat pe post de însoţitor al bunicului meu. În fine, astea-s detalii, ideea e că nu ţin minte să mai fi fost vreodată într-o secţie de Neurologie, dar situaţia pe-acolo e fucked up rău de tot. La cap, mai ales.

În primul rând, nu ştiu de ce, dar aveam impresia că Neurologia şi Neuropsihiatria sunt două chestii diferite. În situaţia în care chiar sunt, atunci nici nu vreau să mă gândesc cât de minunată e o vacanţă la Neuropsihiatrie. Pentru că la Neurologie e raiul pe pământ. Nu prea mă uit la filme horror, dar am văzut destule scene cu tot felul de zănatici internaţi prin tot felul de ospicii, legaţi, în sevraj, etc. Ei bine, la fel de minunat e şi la Neurologie. Chiar am avut plăcerea să-mi petrec câteva nopţi frumoase la o şezătoare cu un beţiv de-ăsta, care mi-a povestit cum a fost el şofer de autobuz la Pleşcoi, până a ieşit la pensie. Am avut nişte conversaţii de-a dreptul încântătoare, pentru că, dacă-l ţineam de vorba, era singura modalitate de a-l ţine să nu urle că pică tavanul pe el, că e cutremur sau că a căzut cu autobuzul în râu şi se îneacă toţi pasagerii şi eu, futu-mi Cristoşii mamei să mi-i fut, nu [click aici pentru restul articolului]

Când nu te mai țin frânele

Și începi să conduci. La început mai timid, așa, apoi cu din ce în ce mai multă încredere. Uuuu, ce viteză prinzi! Și cât de bine e! Nu te mai interesează nimic, atât de prins și de captivat ești de drumurile pe care ajungi. Dar la un moment dat cineva îți fute o palmă (scuzați-mi franceză!) de nu știi ce-i cu tine, mai ales că era ultima persoană de la care te așteptai să facă asta. Și pierzi controlul. Rău de tot. Ieși în decor, te răstorni de multe, multe ori…atât de multe că pare că nu te mai oprești din rostogolit. Într-un final, te oprești. Ești la mama dracu’, singur pe câmp, cam bate vântul, iar resturi sunt împrăștiate în toate direcțiile. Și tu ești [click aici pentru restul articolului]

Câteva filme, că doar a fost weekend

Don Jon. Mi-a plăcut ideea încă de când am auzit prima oară de el, mai ales că a și fost destul de mare agitație pe reddit legată de film. Iar Jospeh Gordon-Levitt pare un tip mișto. Cât despre film, mi s-a părut foarte, foarte fain. Și am râs mult. Lăsând la o parte treaba cu dependența personajului, nu zice rău multe chestii filmul ăsta (absolut de acord la treaba cu comedioarele romantice, spre exemplu). Ca să nu mai zic că e foarte tare cum își zice tipul rugăciunile. Deși am văzut destul de multe reacții negative, repet, mie mi-a plăcut. Da, poate nu-i cea mai bună idee să mergi cu prietena la el, mai ales dacă nu prea știe de glumă…în caz că nu știi, e despre un tip care e dependent de porn. Bonusuri: [click aici pentru restul articolului]

Assassin’s Creed IV: Black Flag

Așa cum ziceam anul trecut pe vremea asta, Assassin’s Creed este seria de jocuri care îmi place cel mai mult în momentul de față. Încă nu m-am hotărât dacă îmi place mai mult decât Prince of Persia, pentru că prințul e în vacanță momentan. Chiar i-am întrebat pe cei de la Ubisoft de el anul trecut, la lansarea AC3 în România, și mi-au zis că “deocamdată se regăsește”. E, să se regăsească atunci, dar sper să nu fie fraieri și să pună la naftalină o serie foarte mișto. În fine, înapoi la Assassin’s Creed.

După ce III a fost entertaining dar nu m-a dat pe spate, așteptam IV (Assassin’s Creed IV: Black Flag pe numele lui complet) cu un soi de scepticism amestecat cu nerăbdare. Din păcate, fix când s-a lansat am făcut eu o șmecherie și-am stat cu mâna în gips o lună, cu un deget fracturat (și ăla mare, care mișcă manetuța de la controller), dar cum m-am “liberat”, l-am jucat. Acum doar ce l-am terminat și încă nu știu dacă mi-a plăcut sau nu. De fapt, vorbesc prostii, că de plăcut, mi-a plăcut, dar nu-mi dau seama dacă îmi place felul cum evoluează seria. Dar despre asta discutăm mai încolo.

Pe scurt, după ce în celalte jocuri am ars-o prin Orientul Apropiat, Italia și Statele Unite, în IV suntem pirați, tătică. Personajul principal e Edward Kenway, mare sculă de pirat de prin secolul al XVIII-lea, tatăl lui Haytham Kenway (chiar apare la un moment dat, ca puradel) și bunicul lui Connor, personajul principal din III. Acum hai s-o luăm pe rând: [click aici pentru restul articolului]

Na c-am fost şi la Bloggers Open 2013, cel mai cel turneu de tenis din online :) În primul rând, m-am simţit super bine că am schimbat, în sfârşit, partenerii de tenis. Ce să zic, sportul nu este unul extrem de popular printre prietenii mei, aşa că am avut doar doi parteneri în ultimii mulţi ani. Tot din cauza asta nu prea am ştiut la ce să mă aştept când m-am înscris, deşi m-am mai liniştit un pic după ce am văzut câteva video puse pe Instagram sau pe Facebook :D

După ce-am aflat desfăşurătorul, deja îmi făceam planuri ce-o să fac cu timpul liber pe care-o să-l am duminică (când erau semifinalele şi finala), în afară de demonstrativul pe care voiam să-l văd. Ei bine, uite că n-a fost chiar aşa, pentru că am ajuns în semifinale, după două prime tururi trecute ok şi un al treilea în care Alex Drăgan m-a alergat de mi-au sărit capacele. Dar am înfrânt. În schimb, treaba a stat altfel duminică, care a început prost de cum am ajuns la teren. În primul rând, [click aici pentru restul articolului]

România-Estonia, baraj, mondiale, etc.

Suntem la baraj. Yey! Nu datorită nouă, pentru că noi am jucat ca și cum eram calificați deja de trei etape, ci datorită olandezilor, care i-au ars pe turci (de fapt, ne-au cam măcelărit pe toți din grupă). Revenind la România…din păcate, nu văd nimic în joc care să mă bucure. Deși nu sunt genul care să critice dur echipele favorite (întotdeauna am fost subiectiv și îngăduitor când a venit vorba de Steaua, Bayern și națională), de data asta chiar m-am întors amărât de pe stadion.

Hai că la Andorra am înțeles, că aia n-au altceva de făcut decât să se apere. Dar cu Estonia? În condițiile în care, deși greu, calificarea încă era în mâinile tale (chiar dacă 5-0 nu-i un scor ușor de dat). Aș fi fost extrem de bucuros să-i văd pe ăștia pur și simplu năpustindu-se peste estonieni de să nu știe aia ce i-a lovit. Și să avem 3-0 la pauză. Și să ne uităm la scorul de la turci doar așa, de control, să nu facă Olanda vreo surpriză. Dar nu. Pițurcă tre’ să bage jocul lui de rahat. Pe care îl înțeleg cu echipe mari, dar pe care nu îl pot digera absolut deloc în meciurile în care trebuie să învingem sau să dăm goluri multe (nu pot să uit nici acum meciul cu Olanda de la Europene din 2008, când mai aveau un pic olandezii și-și dădeau autogol ca să nu treacă Italia mai departe). Mi-a plăcut extrem de mult articolul scris de Geambașu în seara asta, exact pe tema asta. Fix asta avem. O generație de mediocri. Nici ultimele verze, dar nici cine știe ce (mai ales mental).

Săptămâna viitoare e tragerea la sorți, unde n-o să ne fie ușor. Portugalia, Croația, Grecia și Ucraina, iar șansele noastre sunt infime. Nu datorită adversarilor, ci datorită modului cum joacă naționala. Sper din tot sufletul să mă înșel și peste o lună jumate să sărbătorim, dar am dubii serioase. Portugalia probabil că nici măcar n-o să stea la discuții cu noi (și nu doar că e Ronaldo), Croația și Ucraina cred că ne bat, iar cu grecii o să ne batem ca chiorii și ei vor merge mai departe. Repet, sper să vină Pițurcă și să-mi dea două peste gură cu jocul echipei. Dar asta o să se întâmple doar dacă [click aici pentru restul articolului]

Fără Ea…

Și, deodată, Ea nu mai e. Și toată viața ta, așa cum o știai și cum ți-ai plănuit-o, s-a spulberat. Puf, dispărută într-o clipă. Sau între două fumuri de țigară, vorba cântecului. În fiecare dimineață te trezești în același pat străin, fără nimeni lângă tine. Și seara degeaba întinzi mâna să-i simți coapsele sau părul, pentru că tot ce atingi e așternutul. În fiecare dimineață deschizi ochii bucuros, crezând că a fost doar un coșmar, pentru ca, în câteva clipe, să fii lovit de realitate..ca Ea chiar nu mai e. Și nu, nu-i zici așa, cu literă mare, pentru că o crezi Dumnezeu. Ci pentru că așa s-a trecut singură în agenda telefonului tău, la puțin timp după ce v-ați cunoscut. Știa Ea ce știa.

Deși fizic încă există, trăiește, respiră, visează, iubește, pentru tine a murit. Te gândești la Ea cu aceeași durere cu care te gândești la cineva drag care nu mai este. Există, dar doar în mintea și în inima ta, pentru că în realitate nu mai există. Cel puțin nu pentru tine. Ai momente când o urăști din toată inima. Ai momente când îți vine să-ți dai palme că ai fost un prost și că ai pierdut-o. Ai momente când doare de nu știi ce-i cu tine. Ai momente când te bucuri că ai scăpat, pentru că îți amintești toate defectele ei, de la cele mari la cele mai mărunte. Ai momente când te întrebi dacă se gândește la tine vreodată. Ai momente când o iei razna la gândul că altcineva se bucură de ceva care, până nu de mult, era doar al tău. Ai momente când îți dorești să sufere. Ai momente când te-ai duce și-ai bate la ușa ei doar ca să o vezi. Să stai, pur și simplu, în ușă, fără să zici nimic, și să o privești, pentru că ți-e dor de Ea de nu știi ce-i cu tine. Și toate astea te otrăvesc. Și te sufocă. Nu-ți închipuiai că [click aici pentru restul articolului]

“La plăcinte” înainte

Probabil că expresia asta e primul lucru care-ţi vine în cap când auzi de numele localului ăstuia minunat, “La plăcinte”, de pe Dacia. Şi dacă nu, înseamnă că ai o problemă :D

Ieri-seară am ieşit cu un prieten să bem o bere. Şi, bineînţeles, când vine vorba de astfel de activităţi, dacă cineva zice “hai să mergem undeva să nu fie în Centrul Vechi, că-mi bag p***-n el de Centru Vechi”…panică! Unde dracu’ mergem? Că n-am mai mers într-un bar în altă parte de când avea Mihai Trăistariu păr. Cel puţin nu într-unul în care să putem ajunge pe jos, de la Unirii. Aşa că ia-o frumos la pas spre Universitate, treci printre protestatarii de la Piaţa Universităţii care uniţi, salvează, şi ţine-o tot înainte spre Romană. Prima destinaţie a fost Journey Pub, pe care mi l-au lăudat mai mulţi prieteni vara asta. Ce-i drept, ei vorbeau de terasă…că, înăuntru, nu m-a dat pe spate. Drăguţel locul, dar o atmosfera destul de “studenţească”, cel puţin aşa mi s-a părut. În fine, ieşim, hai să vedem unde mai mergem. Terminus! Că şi-aşa n-am mai fost de-o sută de ani. Şi ăla de lângă el, cum dracu’ îi zice? Mai târziu vedem că Primus. Ajungem şi acolo, la fel de slăbuţ. Duminică seară, trei amărâţi la mese, atmosferă de Regie.

La care prietenul ăsta al meu zice că a trecut pe lângă un restaurant nou, undeva pe Dacia, aproape de Romană, care arată binişor şi care era full de oameni. “La plăcinte” pe numele lui. Bineînţeles, râzi un pic, că nu poţi să auzi de un local care se cheamă “La plăcinte” şi să nu râzi un pic. Dar dup-aia o iei uşurel spre el, să vezi care-i treaba. Ajungem noi acolo, găsim frumuşel o masă, ne-aşezăm, intrăm repejor în posesia a două meniuri şi dă-i şi holbează-te la plăcinte. Multe tare. Şi arată bine de tot. De fapt, [click aici pentru restul articolului]