Înainte să-mi schimb cover photo de pe Facebook am avut o poză cu un citat care îmi plăcea mie mult, din Contele de Monte Cristo. Care zice “Life is a storm, my young friend. You will bask in the sunlight one moment, be shattered on the rocks the next.” O metaforă frumoasă. Problema cu metaforele este că vorbesc, la figurat, despre o situație cât se poate de reală. Și dacă în viață furtuna te lovește în sensul că te înșeală nevasta, că dai faliment, că pică bitcoinul, etc., să vezi ce distractivă e o furtună de-aia adevărată, care te lovește când tu ești cu barca pe mare.

În poza asta nu e furtună, din contră, sunt condiții aproape ideale de sailing. Dar alta n-am avut.

Anul ăsta a însemnat multe premiere pentru mine, inclusiv primele “joburi” de skipper. Dacă până acum am ieșit exclusiv cu prieteni (ca skipper adică), anul ăsta am trecut la “profesioniști”. Prima dată am fost “co-skipper” în primăvară. Apoi a fost PartySails în vară, o experiență absolut fantastică. Acum au fost Cicladele. SetSail, școala unde am făcut eu primii pași în sailing și de care se leagă aproape toate chestiile uber mișto pe care le-am făcut pe mare în ultimii 3 ani, organizează două expediții pe an în insulele Ciclade din Grecia (astea-s alea cu Santorini, Mykonos, etc.). Am fost de cinci ori până acum. Este expediția în care m-am îndrăgostit de sailing și de Grecia (în prima am fost la o lună după ce am terminat școala și Grecia insulara în off-season m-a fermecat într-un fel din care nu cred că o să-mi revin vreodată). După tura din primăvară, Ovidiu Drugan mi-a propus să fiu skipper acum în toamnă. O ofertă pe care n-aveam cum să o refuz.

Skipper în expediția asta înseamnă un fel de instructor. Adică urci pe barcă cu între 5 și 8 oameni care vin să învețe să facă sailing. Unii abia ce au terminat cursurile și au experiență zero, alții cu mai mult sau mai puțină. Iar tu ești acolo să le răspunzi la toate întrebările și să le arăți ce și cum în timp ce ei aplică ce-au învățat la curs. Teoretic, doar supravheghezi, ai grijă să nu fărâme barca și încerci ca, după ce se termină săptămâna asta, oamenii care participă să fie mult mai inițiați în tot ce înseamnă sailing în condiții reale.

Există mai multe motive pentru care expedițiile astea au loc când au loc (primăvara, respectiv toamna, adică în off-season) și unde au loc (Insulele Ciclade). Și unul dintre motivele principale este că Cicladele au mereu vânt. Un vânt anume. Pe care-l cheamă Meltemi. Prima oară eu l-am cunoscut pe Meltemi la prima mea expediție #Cyclades, când ne-a dus absolut incredibil de la Atena până aproape de Santorini. Vreo 8-9 ore de sailing perfect. Apoi l-am cunoscut și acum doi ani, în decembrie, când am făcut parte din echipajul care a adus Santa Monica, o barcă cumpărată de SetSail, de la Atena la Limanu. Și Meltemi ne-a futut creierii atunci. Încă este cea mai puternică furtună pe care am prins-o pe mare, 7 oameni din 9 am fost knock-out. Eu am stat 11 ore leșinat în cabină de rău ce mi-a fost. Furtună aproape de gradul 9 (vântul a fost de gradul 9, valurile un pic mai mici). Ca idee la 12 e uragan. Am mers 10 ore cu 1 kilometru la oră. Nu știu dacă se pricepe astă. 1 kilometru la oră. Și dacă mergi pe jos cu spatele mergi mai repede. În fine, poate-o să povestesc și drumul ăsta cândva (îl am în drafts, mai am de editat la el).

Una dintre caracteristicile lui Meltemi este că poate apărea destul de brusc. Spre exemplu, în expediția din primăvară, într-una dintre zile am avut prognoză de vânt de 3-4 noduri (adică vreo 7 km/h). Care nici nu se pune că-i vânt. Le-am și zis celor din echipaj când am plecat, “Bă, dacă e vântul așa, nu scoatem nicio velă, băgam motor, că nu vreau să ajungem în Mykonos mâine dimineață”. Da, în Mykonos e bine să ai cât mai mult timp la dispoziție, chiar și în extrasezon. Ei bine, în ziua aia am avut vânt chiar și de 30 de noduri (50 și ceva de km/h). Care deja e vânt puternic.

Buun. Și uite-ne sâmbătă seară, o flotă de 10 bărci, gata de plecare din Atena. Am zâmbit cu toată gura când am văzut cum se cheamă barca pe care urma s-o am sub “comandă”. Unul dintre cele mai faine nume dintre toate pe care am fost până acum, nu-mi dau seama exact de ce:

Tradițional, plecarea din Atena are loc sâmbătă seara, undeva după 8-9. Până se iau în primire toate bărcile, până aterizează toată lumea, până se face aprovizionarea, etc. Când am luat barca în primire, l-am întrebat pe grec dacă are idee de vreme, că vedeam că cerul nu-i chiar prietenos. Mi-a zis “my friend, it’s gonna suck”. În gândul meu am zis că nu-i problemă, am mai văzut vreme care sucks. Mă uit pe prognoză. Vânt ok. Mai mult de-atât, urma chiar să scadă. Între timp, mi-a venit și ultimul membru al echipajului, ne-am strâns cu toții, am făcut cunoștință, ne-am hăhăit un pic, am deschis o sticlă de ce-avea fiecare la îndemână și am început “ședința” de instructaj inițială. Începe să plouă. Liniștit, nimic de speriat.

Dintre toate bărcile, vreo două, trei plecaseră ceva mai devreme, restul am plecat cam în același timp. A mea printre ultimele. Dacă nu chiar ultima. Ieșim din marină (care în general e ferită, nu-ți dai seama de mare decât când ieși), un pic de val și de vânt, totul minunat. Toate bărcile binedispuse (comunicam și prin stații radio și pe Whatsapp), muzică, sticle desfăcute, voie bună. După vreo oră, timp în care depășisem o parte dintre bărci, ne lovește o rafală de vreo 35 de noduri (cam 65 de km/h). Pe grupul skipperilor se discuta că crește presiunea, că a trecut frontul de vreme rea, că all good. Eu scriu că nu știu ce face frontul ăla, dar că noi suntem în niște rafale. În timpul ăsta, Cosmin, prieten bun și coechipier în cea mai tare echipa de regate, Sail la Vie, care era skipper pe altă barcă, trimite un filmuleț cu barca lui care avea un scurt și făcea o flamă undeva pe punte. Wtf? Ca idee, focul e cam cel mai nasol lucru pe care-l poți păți pe un velier. Au tăiat curentul cu totul, urmând să vadă ce și cum când ajung. Hai c-am început bine.

Acum, rafalele alea de 35 de noduri nu-s chiar de treabă, dar nici nu-s cine știe ce. Chiar dacă barca se bandează. Adică se apleacă pe o parte, că așa merg ele bărcile, mai ales când au velele ridicate. Nu e anormal, ci chiar asta este postura în care merg cel mai eficient (frecare, hidrodinamică și alte chestii de fizică). E, pe noi ne banda fără nicio velă deschisă. Ok, nu-i problemă, ne ținem mai bine. Hai să ne punem și vestele, că e vânt puternic, noapte, nu poți fi niciodată prea precaut. La vreun sfert de oră, Ovidiu Drugan (“amiralul” flotei), anunță pe toți skipperii să ia măsuri maxime de siguranță, adică velele foarte puțin deschise sau deloc, toată lumea cu veste de salvare și toți așezați pe banchete, nu în picioare. Noi eram deja la motor și cu vestele pe noi, și un singur om la post, cel de la timonă (de la volan adică).

Și mergeam noi liniștiți spre Cap Sounio. Ne mai bâțâia un pic vântul, dar principala problemă era că ni se cam făcuse frig, că trecuse deja miezul nopții. Între timp, Oleg, skipper pe una dintre bărcile care plecaseră cel mai devreme, trecuse de Cap Sounio și ne ținea la curent. Inițial ne-a zis că vântul e de 20-25 de noduri, cu rafale de 30 și valuri de 3 metri. Nu foarte plăcut, dar nici problemă. La 10 minute ne anunță că vântul a crescut la 30 cu rafale de 40 (75 km/h). Deja începeam să am deja-vu cu furtuna din decembrie. Care fix după Cap Sounio ne-a lovit și atunci. Dar nu-i nimic, dă-i înainte. Și trecem de Cap Sounio. Pusesem pe pilot automat, să nu înghețe nimeni aiurea, dar îi zic celui care era de cart să scoată pilotul și să ia timona la mână, că deja aveam valuri măricele și ne bălăngănea de ne lua naiba, că pilotul ăla automat știe doar să țină direcția, nu să ia și valurile. Între timp, vremea din ce în ce mai nasoală. Vântul puternic, valurile din ce în ce mai mari. La un moment dat, unul dintre băieți îmi zice: “Boss, nu vrei să treci tu la timonă?”. Încă nu mi se părea treaba atât de agitată, dar ca să nu se sperie nimeni, am trecut eu la timonă. Aud în stație că o barca s-a oprit în Lavrio, ultimul port de pe continent, nevrând să meargă 4 ore prin bulaul ăla (n-am auzit care barcă anume, că deja ne răsfirasem și nu prea mai băteau stațiile radio, plus că era vâjâială de la vânt și nu se auzea). Dar lumea părea ok pe barcă, fără rău sau ceva, așa că am nu ne-am bătut capul foarte tare cu informația asta.

Timp de vreo 20 de minute, valurile au continuat să crească. Nasol era altceva în schimb. Cum aveam noi cursul spre Kythnos, destinația din seara aia, primeam valurile fix din travers. Adică din lateral. Care-s cele mai păcătoase, pentru că îți bâțâie barca stânga dreapta ca la balamuc. Și problema era că începuseră să vină niște valuri mai mari, în serie de câte trei. Adică erau valuri măricele constant, dar la un minut sau două veneau astea trei mai mari unul după altul. Acum, velierul e o barcă foarte mișto, care deși se bălăngăne, își revine foarte repede în poziția de drepți. Dar primul val mare ne dezechilibră, iar al doilea și al treilea veneau destul de aproape, barca neavând timp să se îndrepte. Și ne prindeau fix pe balans și ne dădeau să zacem. Hm, not good. Ca să nu-mi vomite toată lumea de pe barcă, încep să iau valurile oblic, suficient cât să nu mai facă mișto de barca noastră. Dar îmi dau seama că, dacă vreau să mergem cât de cât confortabil, cursul e la cucuieți și ne îndreptăm spre altă insulă, Kea. Iau din nou direcția spre Kythnos, dar iarăși, valuri din lateral, nasol.

Între timp, aud în stație “Ovidiu, Ovidiu, recepție, Alin nu mai are motor”. Am înțepenit. Alin, alt skipper prieten și coechiper în Sail la Vie. Mă gândesc “Fuck, pe vremea asta fără motor!”. Apoi văd pe Whatsapp că sunt ok și, chiar dacă rămăși fără motor, mergeau cu un pic de vele, foarte încet ce-i drept, dar mergeau. Îmi imaginam ce bălăngăneală trebuie să fie la ei pe barcă, dar nu prea aveau opțiuni, dacă schimbau cursul nu mai mergeau deloc.

Acum nu știu dacă barca a avut vreo legătură (noi aveam cea mai mică barcă din flotă, că eram doar 6 oameni), dacă se bălăngănea mai tare decât altele, dar mi s-a părut că nu e fun deloc ce se întâmplă cu ea. Chiar dacă toți ceilalți au ținut cursul spre Kythnos, fac o ședință adhoc cu cei doi oameni care rămăseseră pe punte cu mine (restul erau în cabine, nu căzuseră în apă) și le prezint variantele. Unu, ținem cursul bun, spre Kythnos, dar luăm valurile din travers și sunt șanse mari ca, până ajungem, să ne aruncăm stomacul cu totul în mare, sau mergem să ne fie cât de cât ok, adică să iau valurile oblic și să încercăm să ajungem la Kea, în speranța că o să ne ofere adăpost (teoretic, dacă ne apropiam suficient de mult de insulă, am fi pus-o exact între noi și vânt, deci speram să fie mai calmă treaba). Am votat în unanimitate că mergem la safety și minimul de confort la care putem spera, așa că am rugat oamenii să stea așezați tot timpul și dă-i și ține-te de timonă. N-am călărit niciodată un taur de-ăla mecanic, dar îmi imaginez că acum m-aș descurca decent. Trec pe lângă Ovidiu la un moment dat, mă întreabă prin stație unde dracu’ mă duc în direcția greșită, îi zic planul, îmi zice că foarte bine, îmi dă câteva indicații foarte bine-venite și ne urăm “See you în Kythnos!”.

Și traseele și direcția valului sunt aproximative.

Din păcate, seriile alea de trei valuri care ne-au mâncat zilele încep să crească. Și problema e că pe al doilea și pe al treilea le vedeam doar atunci când eram cocoțat pe primul. Și nu mereu apucam să le mai iau ok. Și intram în ele. Și unde sărea apa? Pe peste tot. După un timp, nu mai puteam folosi telefonul, că aveam mâinile ude și nu mai mergea nici amprenta, nici touch-ul. Îmi trebuia să văd cursul pe Navionics. Care e o aplicație foarte tare de navigație. Un fel de Waze pe mare. Îl rog pe Radu, unul dintre membrii echipajului, să-mi ia telefonul și să îmi zică ce și cum. “Cât mai avem?”. Îmi zice că 8 mile (adică vreo 15 km). După vreo juma de oră, care a părut mult mai lungă, îl întreb iar. 7,5 mile. Wtf? În ritmul ăsta ajungem poimâine. În tot timpul ăsta, eram călare pe valuri.

Fiind noapte și înnorat, observam valurile doar pentru că vedeam spuma de sus, de pe creasta valului. De fapt, mai mult le intuiam. La un moment dat, văd ceva ce părea un val mai mare (așteptam deja primul din seria aia de trei), dar era dubios că, deși părea măricel, nu-i vedeam spuma. Când s-a apropiat, mi-am dat seama de ce nu-i vedeam spuma. Ca idee, barca are un acoperiș deasupra cockpitului (adică zona unde stau oamenii și unde e și timona), de care nu vezi foarte mult în sus. Dar în majoritatea situațiilor n-ai nevoie să te uiți în sus, că dacă vrei să te uiți după pescăruși, te duci în fața bărcii. E, și motivul pentru care eu nu vedeam valul ăla era că spuma era deasupra bărcii și n-o vedeam de acoperiș. Atât de mare era. Am scăpat o înjurătură scurtă, am strigat “Țineți-văăă!”, am strâns timona tare în mâini, am flexat genunchii și dă-i înspre el. A măturat toată barca. Băieții erau ceva mai la adăpost, dar tot i-a udat bine. Eu…bine că am avut echipament. Zona în care e timona e destul de expusă, deci salopeta de sailing și geaca, cele mai bune investiții pe care le-am făcut vreodată.

Din păcate, încă n-am apucat să-mi iau și niște cizme serioase de sailing, așa că la picioare eram murat deja. Mă mai întrebau băieții, “Bă, ți-e frig, vrei să mai schimbăm?”. Ce țuică fiartă, ce ceai, ce calorifer…adrenalina este cel mai bun încălzitor din lumea asta. Nu simțeam nimic. Doar ochii scremuți la maxim să nu mă mai prindă vreun val de-ăsta. Și hai să-mi țin mintea ocupată, cum altfel decât înjurând în gând. Pe toată lumea. Pe vânt, pe valuri, pe Ovidiu, pe Poseidon, pe toți. Întorc capul să mă uit după Lavrio, gândindu-mă că au fost deștepți ăia care-au oprit. N-avea niciun rost să mă gândesc să ne întoarcem, eram deja prea departe. La un moment dat chiar stăteam și mă gândeam la furtuna anterioară de care ziceam, din decembrie. Aia a fost mai nasoală. Pe de o parte, stăteam liniștit, că știam că barca duce. Dacă a rezistat Santa Monica, care era mai mică, atunci Almost Free n-o să aibă nicio problemă. Pe de altă parte, diferența era că data trecută n-aveam nicio responsabilitate. Eram pe barcă cu Ovidiu, cu Vali Oeru, aveam încredere maximă în ei, am putut sta liniștit leșinat în cabină alea 11 ore. Acum însă e altceva. Am 5 oameni pe care i-am luat pe semnătură. Și pe care nu îi cunosc și nu le știu nici skillurile, deci plec de la premiza că eu sunt ăla care trebuie să aibă grijă de barcă și de ei.

Îmi aduc aminte de Alin, rămas fără motor. Încep să iau la rând toate posibilele probleme și eventualele soluții. Îmi moare motorul. Scot un vârf de velă și aia e, merg. Îmi crapă cârma. Câte dracu’ cârme o avea barca asta, una sau două? Dacă ai două, stai un pic mai liniștit. Poate totuși n-o pățesc. Și cel mai și cel mai mare coșmar. Om la apă. În niciuna dintre cele 16 expediții SetSail Cyclades de până acum nu a fost vreun om la apă. Teoretic, tre’ să fii tâmpit rău să cazi în apă. Pe de altă parte, pe marea ăia și noaptea, om la apă era nasoleanu rău de tot. Pe valuri, chiar și ziua e greu să mai vezi omul căzut în apă dacă te-ai îndepărtat puțin pe el. Nu mai zic noaptea. Deja făceam checklistul. Apăs DSC (e un buton pe stație care trimite coordantele GPS ale punctului respectiv către paza de coastă), pun un om să dea Mayday (SOS adică) și întorc barca sperând să-l găsesc pe ăla care face baie. Nu mai pun la calcul cât m-aș chinui să mă apropii de el pe vremea aia, când valurile fac ce vor cu barca. Și, în situația de față, ce ar fi și mai grav decât om la apă ar fi să fiu eu ăla la apă. Probabil că mi-ar fi…hai să zicem incomod, dar totuși am vestă, nu sunt în mijlocul Pacificului, n-ar fi cea mai roz situație din viața mea, dar să zici că m-aș descurca. Dar, așa cum ziceam mai devreme, încă nu îi cunosc pe oamenii de pe barcă, nu știu care, cât știe. Sunt în stare să manevreze barca? Nu mai zic să mă găsească pe mine, că eu ajung undeva, în Creta, Egipt, dar măcar să nu se urce pe stânci.

Privind acum în retrospectivă, îmi dau seama că nicio clipă nu mi-a trecut prin minte să mă leg. Bărcile au în dotare niște hamuri, special pentru situațiile astea. Îl prinzi de tine, îl prinzi de ceva solid de pe barcă și aia e, te ia valul, te dă cu capul de pereți, dar măcar nu ajungi în apă. Încă nu-mi dau seama dacă n-am făcut asta pentru că pur și simplu nu m-am gândit sau pentru că totuși, deși vremea era rea, nu mi s-a părut nicio clipă că n-aș fi în siguranță. Dar data viitoare o să mă leg.

Până la urmă a fost ok, am mai avut unul sau două valuri de-astea imense, ne-au măturat și alea bine de tot, dar ne-au găsit mai pregătiți. Și, călare așa pe valuri, în sfârșit am început să ne apropiem de Kea. După vreo două ore (cred), întreb cât mai e. Radu-mi zice că o milă (2 km). Hm, nu pare că se liniștește cine știe. Când am ajuns la 0.3 mile (cam 500 de metri), parcă e ceva mai bine. Gata, fac dreapta și încep să cobor orice-ar fi, pentru că mai aproape nu merg în condițiile astea. Mai o stâncă, mai un val, mai o rafală mai puternică și am pizdit-o, ne mângâie stâncile pe frunte. Aștept un moment să prind două valuri mai “crăcănate” și dă-i și învârte de timonă. Doamne-ajută!

Hmm, how about that? Mergem perfect. A mai durat un pic până am sincronizat viteza bărcii cu viteza valurilor (pe care acum le aveam din spate), dar apoi am mers brici. Am ocolit frumos Kea și apoi ne-am băgat pe sub ea, bucurându-ne de adăpostul pe care ni-l oferea. Chiar s-au turnat două, trei rânduri de pahare în timpul ăsta, să ne mai încălzim. La primul, mă întreabă Radu dacă vreau. Eu eram cu paharul în mână, beam din el, îi zic nu, că mai am (aveam niște vodcă într-un pahar de-ăla reutilizabil cu capac de la Starbucks, să nu se verse). Se uită la mine neîncrezător, gustă un pic și-mi zice: “Cuae, păi ăsta-i jumate cu apă de mare, cum naiba bei tu de-aici?”. Parcă să zic că era un pic sărat, dar deja nu mă mai deranja. Mi-l aruncă și se duce să-mi pună unul nou. Hai că ne-am mai înviorat. Între timp, știam că între Kea și Kythnos mai am un sector de vreo oră și ceva în care iar prindem un culoar de-ăsta printre insule și unde e posibil să dăm din nou de bulău. Chiar văzusem pe Whatsapp că ceilalți au zis că nu se liniștește treaba decât foarte aproape de Kythnos, deci începem să ne pregătim sufletește de încă o tură în mașina de spălat. Dar aia e, îi dăm înainte. Diferența e că acum mai e doar o oră, cât de rău poa’ să fie?

Încă nu-mi dau seama dacă după 3 ore de furtună începusem noi să ne obișnuim sau chiar s-a mai liniștit treaba, dar restul drumului ni s-a părut croazieră. Am ajuns frumos lângă Kythnos, apoi am coborât pe lângă insulă, la adăpost, și pe la 5, 5:30 am intrat în marină, penultima barcă. Mai era Alin, cu care am vorbit între timp și am aflat că a rămas fără motor după ce furtuna i-a smuls o parâmă (să n-aud pe vreunul că zice “sfoară”), i-a aruncat-o peste barcă și apoi direct în apă la elice, care s-a blocat (parâma se înfășoară în jurul elicei, care se blochează, iar motorul se oprește automat). Dar se descurca decent chiar și in condițiile astea și nu mai avea nici el foarte mult, deci toată lumea era liniștită. Țin minte și acum sentimentul ăla când am intrat în marină, am lăsat ancora, am tras barca la ponton, am fixat parâmele, barca s-a oprit în sfârșit și m-am uitat la Cosmin (care mă aștepta să mă ajute) și la toți oamenii ăia din jurul meu. Toți frânți de oboseală. Și-atunci am scos un sincer, apăsat și eliberator: “Bă, să-mi bag p**a!”.

Deși era aproape 6 și stătusem mai mult de 8 ore pe marea aia, n-aveam pic de somn. Am mai pus un rând de vodcă, m-am pupat cu niște prieteni de pe barca lui Cosmin cu care nu apucasem să mă văd în marina din Atena, am schimbat câteva povești și apoi m-am băgat la un duș, să-mi refac un pic picioarele murate. Dușul rece of course, că uitasem să dăm drumul la water heater. Dar a fost unul dintre cele mai relaxante dușuri ever. Și fix ca-n filmele alea cu happy end siropos, când am ieșit din duș răsărea soarele, pe cer nu mai era nor aproape deloc, iar când am scos capul din barcă l-am văzut pe Alin intrând eroic în marină, cătinel, cătinel cu velele puțin deschise. Vorba lui Ovidiu, că tot i-a plăcut să citeze asta, a smooth sea never made a skilled sailor. Da, am văzut citatul ăsta de sute de ori. Dar acum nu mai părea clișeu deloc.

Ovidiu era ieșit cu barca lui în mijlocul marinei, să-l ajute să ancoreze fără motor (manevră meseriașă rău). Am stat și m-am uitat, ascultând prin stație instrucțiunile ca să bag la cap în caz că o să am vreodată nevoie. Ulterior, problema lui Alin cu motorul s-a rezolvat ușor, cu o baie sub barcă cu un cuțit în mână, care baie, din motive lesne de înțeles, nu putea fi făcută în timpul furtunii. Chiar mă gândeam cât de ușurat trebuie să se simtă și Ovidiu, când, după așa o noapte, toate cele 8 bărci din flotă care s-au încumetat să ajungă în Kythnos erau andocate cuminți în marină, fără absolut niciun damage. Skipperi meseriași! Am fost informați că ședința tehnică a skipperilor, care trebuia să fie la 8:30, se mută la 11, așa că m-am întins în pat, am scos telefonul să pun alarma și am închis ochii. Nu înainte să-mi arunc un ochi într-un colț al telefonului. 06:36. Ce noapte!

PS: Din păcate, ce-i nasol când te prinde o furtună, e că nimănui nu-i arde de făcut poze. Nu că s-ar fi văzut ceva, ținând cont că era noapte. Așa că postarea asta nu prea are poze sau filmulețe fix din furtună. Aia e, we’ll live.

PPS: Posibil ca postul ăsta să pară destul de spectaculos, dar tre’ să menționez că, deși a fost o furtună destul de nasoală, nici n-a fost uragan. Da, n-a fost confortabil deloc, dar niciun moment nu mi-am pus problema că barca sau vreun om din echipaj ar fi în pericol. Băieții au fost jos pălăria și m-am bucurat enorm când mi-au zis a doua zi că tot timpul s-au simțit în siguranță, siguranță venită într-o anumită măsură și din comportamentul meu. Poate un pic s-au speriat la valul ăla mare de tot, dar le-a trecut repede. Și deși am ajuns cu o oră jumătate mai târziu decât celelalte bărci (neluând în calcul barca rămasă fără motor), niciunul n-am regretat vreun moment faptul că am făcut mai mult, dar în condiții mai decente și fără rău de mare. Am avut un singur membru al echipajului care a dat un pic de mâncare la delfini, dar a doua zi era ca nou și-am luat un mic dejun excelent aici (cam așa arăta Kythnos de dimineață):

Dacă ți-a plăcut această postare minunată și vrei să afli când mai scriu ceva nou, poate vrei să te abonezi. E moca. Și nici nu scriu foarte des, deci n-o să te stresez cu mailurile prea mult.
  • Rogoz 10 November 2017, 2:12 pm

    Ba.. tare povestea. In primavara vin cu tine :)

    Reply
    • Vlad 13 November 2017, 5:32 pm

      Te-astept! Dar poate nu mai e furtuna :D

      Reply
  • Ender 11 November 2017, 8:31 pm

    Meltemi e numai vara, hai cel mult sfarsit de Mai, inceput de Octombrie. Si bate numai ziua de obicei, desi sunt si exceptii cand continua si dupa apusul soarelui. Si meltemi e un vant stabil, dureaza zile in sir la fel… nu a fost cazul la voi daca am inteles bine nici inainte si nici dupa acea noapte nu a continuat la fel…
    Stiu doua nume de vanturi de iarna in Cyclade, buran si ornithae, nu stiu daca a fost neaparat vreunul dintre astea dar in mod cert nu a fost Meltemi.
    Meltemi e un vant frumos pt sailing si predictibil dar e vant de vara si nu e nici pe departe singurul vant care bate Cycladele.

    Reply
    • Vlad 13 November 2017, 5:32 pm

      Inseamna ca a fost var-su :)

      Reply
  • Mihaita andronic 12 November 2017, 8:47 am

    Misto poveste am citito fara sa respira. Am totusi o intrebare: de ce nu ati plecat dimineata ptr ca nu toti se simt safe pe o mare montata?

    Reply
    • Vlad 13 November 2017, 5:35 pm

      In primul rand, multumesc! :) Doi la mana, am plecat seara pentru ca asa este programul si pentru ca prognoza era ok. Oricum, asa cum am zis si in PPS, desi ne-a leganat un pic, toata lumea s-a simtit safe in permanenta :)

      Reply

Ca să lași un comentariu, folosește formularul ăsta: