Simona Halep Roland Garros

În 2006, la pauza returului lu’ Steaua la Middlesborough deja mă gândeam de unde dracu’ fac rost de bani să mă duc la finala de la Eindhoven. N-a mai fost cazul. Acum 3 ani, finanțele nu mi-au permis să mă gândesc să merg la finala Simonei cu Sharapova. Și, sincer să fiu, nici nu prea credeam în victorie. În schimb, joi seara, imediat după semifinala Simonei cu Pliskova, clincăne Messengerul: “Bă, ce zici, mergem la finală?”. A fost genul de întrebare la care răspunsul îți vine fără ca măcar să citești întrebarea până la capăt. Cum dracu’ să nu mergem?!

Așa că dă-i și deschide momondo, bagă București, bagă Paris, fă-ți cruce de prețuri, mai umblă pe la date și, 10 minute mai târziu, eram cu biletele de avion luate. Cu biletele la meci a fost destul de ușor, pentru că încă mai erau disponibile pe site-ul oficial, deci n-a fost nevoie de viagogo sau alte nebunii. M-a surprins un pic treaba asta, mă așteptam să fie sold out (la băieți așa au fost), dar până la urmă se pare că Țiriac nu-i chiar atât de misogin și curvar. Mai rezolvă și cu hotelul și gata, m-am dus la somn aducându-mi aminte de bucuria și nerăbdarea aia pe care le simțeam când eram copil și mă băgam la somn pe 24 decembrie.

Am zburat a doua zi, adică vineri, cu Air France, pentru că nu mai găsisem nimic liber pe vreun low cost. Asta a fost interesant, pentru că, spre deosebire de low costuri, Air France ăsta era plin de francezi. Deci nu s-a aplaudat la aterizare. Și cam toți românii care eram în el ne duceam la meci. S-a discutat despre Simona, despre șansele ei, despre tot. Las la o parte faptul că am avut cel mai neîndemânatic (ca să nu-i zic prost) pilot cu care am zburat vreodată. Și eu când jucam simulatoare de avioane pe calculator decolam mai lin, iar la aterizare ne-a trântit de a început lumea să-și facă cruce.

Anyway, fast forward și uite-mă sâmbătă, pe la ora 1, pășind, pentru prima oară în viața mea, la Roland Garros. Este al doilea turneu important de tenis la care merg, după ATP World Tour Finals din toamna trecută de la Londra. Dar nu se compară unul cu celalat. La Paris zi călduroasă de vară, lume multă și binedispusă, femei frumoase și elegante și, în general, aerul ăla “aristocratic” specific francezilor și Roland Garros-ului dat de atmosferă, de organizare, de sponsori gen Lacoste, de tot.

Simona Halep Finala Roland Garros

După ce ne-au controlat la vreo patru filtre, am intrat în sfârșit în complex. Ne-am învârtit pe-acolo, am cumpărat suvernirurile obligatorii, am mâncat un Manhattan hot dog tradițional franțuzesc, am luat și-o cremă de soare (50+ spf) că deja era cald de nu știam ce-i cu noi și nu părea că pe arenă o să fie vreo picătură de umbră. În fine, și ce-am făcut până la meci a fost să căscăm gura pe-acolo. Mai erau finalele de Legends Trophy și la sportivi în scaune de rotile (da, aparent există așa ceva). Am intrat un pic, am văzut care-i treaba și apoi ne-am mai plimbat până urmau să deschidă accesul pe arena centrală. În tot timpul ăsta, prin complex aveai impresia că limba română e a doua limbă oficială a turneului. Zici că eram pe vremea când juca Steaua în Spania.

Și, cu vreo jumătate de oră înainte să înceapă meciul, uite-mă intrat pe Court Philippe Chatrier, legendara arenă construită în 1928 care și astăzi e terenul central de la Roland Garros. În afară de o cameră video atârnată pe niște cabluri deasupra arenei și de ce am bănuit că e zona TV și a comentatorilor (o structură din sticlă, fix în spatele locului unde am stat), totul pe arena asta respiră istorie și tradiție. De la exteriorul acoperit cu plante de-astea agățătoare, la zgură, la culori, la stâlpii de lemn care țin fileul, la structura de lemn a lojelor, la rândul de panseluțe sau ce naiba sunt florile alea albe de pe marginea terenului, la tot, tot. Marele nostru noroc a fost că, fără să știm, biletele pe care le luasem erau pe unul dintre cele maxim 4 rânduri de scaune de pe toată arena care erau la umbră. Slavă Domnului, că altfel ne prăjeam ca săracu’ Țiriac.

Roland Garros Philippe Chatrier

Și apropo de ce ziceam de tradiție, a urmat prezentarea trofeului. A zis prezentatorul ăla ce și cum, dar nu prea-l asculta nimeni. Cert e că trofeul a venit într-o cutie făcută de Louis Vuitton (cum altfel) și a fost introdus foarte ceremonios fiind cărat de actorul Alexander Skarsgård și de încă o tanti care n-am înțeles cine e. Apoi au venit niște neni cu mănuși care au desfăcut cutia foarte pompos, de zici că se încorona vreun rege sau ceva. Oricum, deși amuzant de ceremonioasă toată treaba, a fost entertaining.

Revenind la tenis, problema a fost alta. Din momentul în care ne-am așezat pe scaune și mai ales după ce au ieșit fetele la încălzire, a trebuit să țin pumnii strânși, pentru că altfel mă enerva cât de tare puteau să-mi tremure mâinile de emoție. Tenisul are ceva special. Care ceva special se transformă în coșmar atunci când ai un favorit într-un meci. Prin natura lui, este un sport în care fiecare punct se poate dovedi decisiv la sfârșitul meciului. Unde trebuie să rămâi concentrat până la ultima minge. Unde două mingi greșite când conduci autoritar pot să schimbe soarta meciului. Unde un adversar care timp de aproape două seturi nu joacă nimic poate să reînvie în câteva mingi și să te facă praf. Un sport individual care, spre deosebire de fotbal (unde pot avea o zi proastă, unul, doi, trei, cinci jucători, dar nu toți), oricât ai fi de favorit poți să prinzi o zi proastă sau să dai de unul într-o zi de grație care să bată la tine ca la fasole.

Pe arenă, toată lumea din jur vorbea română, de aveam impresia că suntem pe Arenele BNR, nu pe Philippe Chatrier în mijlocul Parisului. Atmosferă frumoasă, lumea zâmbitoare, dar simțeai încordarea din fiecare dintre noi. Și în caz că nu era clar deja, mai ales după mulțimea de steaguri ale României, când au intrat fetele pe teren și le-a anunțat prezentatorul pe rând, a fost evident ce nație domină tribuna. Tot timpul am încercat să mă gândesc cum naiba te simți când atâția oameni îți strigă numele? Ți se face pielea de găină? Te motivează? Te înmoaie? Dreacu’ știe.

Se încălzesc fetele, ne încălzim și noi în tribună cu câteva scandări “Si-mo-na! Si-mo-na!”. Apare și replica “Je-le-na!” de la câțiva letoni, dar timid rău. Și dă-i cu meciul. Începe Simona la serviciu. Țaca paca pierde game-ul fără să câștige un punct și mii de picioare românești încep să bâțâie nervos. Urmărisem meciurile anterioare ale ambelor fete și știam că, deși juca cu o puștoaică, Simona n-o să aibă deloc un meci ușor. Începe game-ul doi, pac pac 0-40 și Simona are 3 mingi de break. Abia la a treia a încheiat game-ul, dar toți am răsuflat un pic ușurați. Totuși n-aveai cum să nu te crucești de cum poate să lovească Ostapenko. Oare o să reziste Simona? Sau poate obosește și astalaltă, dă-o-n mă-sa, doar n-o să tragă cu tunul tot meciul!

Au urmat încă două breakuri, minge de break anulată de Simona, avantaje, nebunii. Ușor, ușor începuse să-mi pară rău că nu luasem un Xanax ceva înainte. Și când, la 4-5, pe serviciul lu’ Ostapenko, Simona are minge de break. Hopa! O câștigă din prima și tribunele explodează: “SI-MO-NA! SI-MO-NA!”. Cu toate astea, după ce ne liniștim un pic, ne dăm seama că nu prea era nimeni mai relaxat. Deși Simona avea 1-0, nu aveam senzația că primul set a avut un câștigător clar. Orice s-ar fi putut întâmpla. Doamne, și cum poate să lovească Ostapenko!

Începe setul 2. Țaca paca 0-40, 3 mingi de break pentru aialaltă și avem deja-vu cu primul set. Dar Simona câștigă cinci mingi la rând și ia game-ul. Plus că se întâmplă ceva…Ostapenko începe să greșească. Și treaba asta ne cam derutează. Hm, oare asta să fi fost toată finala? De-asta ne-am stresat atât? Simona face break-ul, apoi își ia serviciul și se face 3-0. Deja toți ne relaxasem binișor și, de ce să mint, începusem deja să ne gândim oare cât de greu e trofeul și dacă poate Simona să-l ridice singură. Pe de altă parte, spectatorii neutri încep să țină cu Ostapenko. Așa se întâmplă de obicei, lumea vrea și setul 3, mai ales că fusese meci frumos. Și ne-am dat seama de asta după strigări gen “Allez Jelena” (cu accentul ăla care în mod cert nu era leton), care nu se auziseră până atunci. Sau poate a fost reacție la strigătele noastre de încurajare, că na, Ostapenko are 20 de ani, nu era favorită și Doamne, ce lovituri are!

Apoi în game-ul 4 se întâmplă ceva ciudat. Ostapenko lovește excelent (parcă la 30-30), ia punctul și Simona trântește racheta. Toți suntem “WTF, are 1-0 la seturi și 3-0, de ce trântește racheta?”. Se aude “Calm Simona, conduci!”. Până la sfârșitul game-ului, Simona are 3 mingi de break, dar Ostapenko le salvează pe toate și își ia serviciul cu chiu cu vai. Nu suntem foarte îngrijorați de treaba asta, dar totuși acolo, într-un colț al minții te sâcâie “De ce-a trântit totuși racheta?” și teama că Simona știe ceva ce noi nu știm. Dar încercăm să ignorăm asta, ba chiar la pauza de după game-ul 3 am început să facem și “spectacol”. Când strigau ceilalți “Je-le-na!”, noi alternam cu “Si-mo-na!”, dar la volum mult mai mare. Toată lumea zâmbitoare, binedispusă, departe de încrâncenarea de la fotbal.

Ei bine, și din momentul ăsta s-a dezlănțuit uraganul Ostapenko. Continuă să lovească din fundul curții, câștigă 4 game-uri consecutive și face 4-3. Simțim momentul greu al Simonei și cu toții strigăm “SI-MO-NA!” de se zguduie arena. Ai impresia că cu cât strigi mai tare, cu atât îi pui Simonei forță în braț, luciditate în gândire, aer în plămâni, tot. Și chiar pare că funcționează, pentru că face break și egalează. Dar doar pare, pentru că Ostapenko e în transă și câștigă setul 6-4. Toți avem deja manechiura refăcută cu dinții și exclamăm “Cum poate să joace asta!”. În tribuna de vizavi, Țiriac stă impasibil în loja lui pe care cică o are de prin ’70. Lângă el pare că e Nadia. Câteva rânduri mai sus e Darren Cahill (antrenorul Simonei) și nu vreau să mă gândesc ce e și în sufletul lui. Ca să nu zic de familia Simonei, care e lângă Darren. Cum te simți, ca părinte, când pe teren fiica ta e bombardată în halul ăsta?

Setul trei începe echilibrat, dar senzația pe care o avem e că Ostapenko conduce meciul, cu Simona rezistând eroic. Deși Simona face 3-1, nici un român de pe Philippe Chatrier nu mai e relaxat. Ostapenko revine și, după fileul ăla nenorocit de la 3-3, o simțim pe Simona descumpănită și pe letonă pe val. “Hai Simona” începe să se audă din ce în ce mai timid, pe când “Davai Jelena” începe să se audă din ce în ce mai tare și mai încrezător. Mai auzi și câte un “Davai Simona” și lumea râde amar. La un moment dat vine și un “Hai zmeoaico!”, așa, complet random. Apoi tot stadionul face valuri, de ne zice arbitrul de vreo două ori să ne potolim că “Les joueurs sont prêts”. Hai cuae, lasă-ne, că nu știm franceză, noi vrem să facem valuri! Treaba asta chiar a fost fun, abia ne-am mai destins un pic.

Din păcate, Simona e down. Și, cumva așteptat, vine și prima minge de meci. Pe care Ostapenko o joacă așa cum a jucat tot meciul…dă în mingea aia de parcă a înjurat-o de mă-sa. Toată lumea e în picioare și aplaudă. Pe Simona că a luptat incredibil (și nu doar în meciul ăsta, în tot turneul) și pe Ostapenko care a jucat absolut fenomenal. Probabil că sâmbătă ar fi ridicat vaza aia deasupra capului indiferent de cine ar fi fost de partea cealaltă a fileului.

Deși toți românii de pe arenă suntem amărâți, nu e nimeni care să nu o aprecieze enorm pe Simona. N-ai cum altfel! E o luptătoare! Da, amărăciunea e mare. Da, chiar am crezut în victoria ei azi. Da, a avut 1-0 la seturi și-a condus de două ori. Dar asta e! Sperăm doar că Ostapenko o să fie the next superstar și peste ani o să zicem “Mai ții minte când eram supărați că Simona a luat bătaie de la asta?”. Plus că ținem minte că acum 3 ani, după finala pierdută cu Sharapova, Simona a făcut semifinală de Wimbledon. Doamne-ajută pentru iulie!

Pe de altă parte, probabil că e prima și ultima finală de competiție importantă la care mă duc și care are români implicați. Pentru că dezamăgirea și amărăciunea sunt prea mari să le poți explica în cuvinte. Da, una e când ești în fața televizorului, se termină meciul, închizi televizorul, îți vezi de treabă, chiar dacă ești supărat. Dar când ai fost pe arenă/stadion/whatever, e altfel. Parcă te simți neputincios. La modul “Frate, sunt aici, vreau s-o ajut, vreau s-o ridic, de ce nu pot?!”. Și cumva eșecul favoritului tu devine și eșecul tău. Ești parte din el. Îl trăiești cu aceeași intensitate. În timp ce ieșeam de pe arenă am văzut-o pe Simona cum trage o bluză pe ea și se duce la vestiare. Probabil s-a dus să plângă sau să spargă ceva. Este exact ce-aș fi vrut să fac și eu.

Deși abia după mi-a picat fisa, poate ar fi fost frumos să stăm și la festivitate (am văzut că multă lume a stat), dar n-am mai rezistat o secundă pe arena aia nenorocită. Inițial voiam să mergem și la finala de dublu la băieți, dar nu mai aveam nici un chef. Am luat-o la o plimbare pe malul Senei, unde până și măgăoaia aia din fier de Reșița părea că își pierduse din farmec.

Paris

Ne-am înecat amarul în 5 milioane de calorii de la Häagen-Dazs și am chemat Uber-ul ca să mergem la hotel. Că mi-am adus aminte, mi-am mai stricat și ratingul la Uber cu bulangii ăia de șoferi arăbeți din Franța. Din vreo 5 inși cu care am mers, toți m-au ars la rating (cred că pentru că nu i-am tip-uit, că să moară cici, n-am zis nimic, sunt un client de taxi model…nu-l deranjezi, nu te deranjează).

Duminică dimineața, pe aeroport, mare parte din românii de vineri se întorceau. Unii triști, unii “Lasă, data viitoare sigur!”, dar toți mândri că avem un sportiv care ne dă ocazia să facem asemenea călătorii. În România, mă ia Uber-ul de la aeroport. Mă întreabă șoferul de unde vin, îi zic, sare imediat: “Dom’le, deci n-ai ce să faci, femeia e cu capul, n-o mai scapă nimic. A pierdut finala pe mâna ei. N-ai cum să conduci așa și să pierzi. E varză. Mentalitate de român.” Și-apoi s-a apucat să-mi povestească cum era să-l bată el pe Năstase. Nu la tenis, ci cu ranga. Bine-am revenit acasă. Poate-mi dă și ăsta o stea.

Postarea anterioară:

Cam atât. Dacă vrei să zici ceva, să știi că nu mă supăr. Cred.
  • Bog 13 June 2017, 9:35 am

    Si cat te a costat toata distractia?

    Reply
    • Vlad 13 June 2017, 6:51 pm

      Biletele au fost 210 euro de caciula (categoria 1), avionul un pic mai scump ca am luat biletele cu o zi inainte, iar hotelul a costat cat costa un hotel in Paris :)

      Reply

Ca să lași și tu un comentariu, folosește formularul ăsta: