Atentie! Probabil ca acest post contine informatii utile doar pentru cei care au de gand sa se duca in Muntenegru sau sudul Croatiei.

Prima oara cand auzi de Muntenegru, nu prea stii ce impresie sa-ti faci: o tarisoara intr-o zona dubioasa, undeva pe langa Kosovo, Serbia, Albania, Bosnia (niciuna inspirand incredere). Totusi, dupa ce te documentezi un pic, te gandesti ca parca lucrurile n-ar fi chiar atat de rele pe cat par. Si dupa ce vezi si cateva poze cu zona in care tre sa ajungi, atunci chiar zici un “Doamne-ajuta!” si te intinzi la drum. Iar cand te intorci de-acolo si fraza care se repeta succesiv in masina este “Mama, ce tara pot sa aiba astia!” atunci stii sigur ca ai facut o alegere minunata.

Undeva prin mai, un prieten ma intreaba “Bah, hai o saptamana in Muntenegru”. Bineinteles, nefiind foarte interesat de stirile din politica si cum istoria a inceput sa ma lase, prima intrebare a fost “Auzi, ma, da’ la aia n-a fost razboi?”. Ei bine, nu, Muntenegru e o tara care intotdeauna si-a vazut de treburile ei, sunt independenti din 2006, moneda oficiala e Euro (desi nu sunt in UE), iar acum e o tara care incearca din rasputeri sa exploateze la maxim ce au ei mai bun si anume un relief magnific.

Asa ca, o luna mai tarziu, in jur de 8 dimineata, inarmati cu harti, GPS si posturile lui Alex Dinu si Dojo printate, ne-am imbarcat in masina si hai la drum, cu destinatia Kotor, Muntenegru. La dus am mers pe ruta Bucuresti – Craiova – Drobeta – Cacak – Brodarevo – Niksic – Kotor (harta aici). Drumul nu e chiar cel mai drept, dar este splendid si plus ca ne programasem o noapte dormita in Serbia, tocmai ca sa putem vedea pe indelete tot. La intoarcere am hotarat sa o luam mai de-a dreptul, adica Kotor – Budva – Podgorica – Rozaje – Kraljevo – Krusevac – Zajecar – Drobeta – Craiova – Bucuresti (harta aici).

Si la dus si la intors am hotarat sa nu ne complicam cu bacul la Calafat si sa o luam Craiova – Drobeta. Drumul fara nici o problema, in mod normal in 5 ore esti in Drobeta (cu tot cu opririle de rigoare pentru baie, mancare, etc.)

La dus, imediat dupa ce am intrat in Serbia, am cotit-o inspre Cazane, sa le vedem si de pe partea celalata. Nu stiu daca e mai frumos sau mai urat ca la noi, dar e altfel, adica drumul are si portiuni foarte inalte, nu doar pe malul Dunarii, iar peisajul se vede foarte misto de-acolo. Ne-am ratacit un pic apoi inspre Pozarevac, dar n-am ocolit foarte mult. Apoi, daca tot eram in zona si stateam binisor cu timpul, am facut si-un mic ocol pana-n Belgrad, mai ales ca nu fusese niciunul dintre noi acolo. Pe langa faptul ca am stat vreo jumatate de ora intr-un blocaj la intrare, orasul nu prea m-a dat pe spate. Urat nu e, din contra, e curatel si ingrijit, dar nici nu mi se pare mare scula de oras. Ma rog, nici n-am apucat sa vedem cine stie ce, asa ca e posibil sa ma insel. In fine, apoi am luat-o inspre sud, spre Cacak, apoi Uzice si intr-un final Zlatibor, unde-am dormit la o pensiune. Zlatibor e o statiune montana mica si simpatica, cu multe terenuri de fotbal (era si o echipa in cantonament acolo). Apoi am luat-o inspre Brodarevo si in vreo doua ore eram intrati in Muntenegru, apoi Bijelo Polje si Mojkovac. Aici e un semn mare care te baga in dreapta pe un drum micut care intra in canionul raului Tara, una dintre marile atractii ale Muntenegrului. Citisem destul de multe despre zona asta, al doilea canion din lume ca adancime, dupa Marele Canion, din State. Si intr-adevar, e superba. Apa turcoaz (cam toate apele din Muntenegru sunt asa), iar privelistile sunt fascinante. Niste prieteni plecaseara cu doua zile inainte si au facut rafting pe Tara, iar cand ne-au povestit cum a fost ne parea rau ca n-am facut si noi.

Dupa ce-am iesit din canion am tinut-o spre Zabljak, unde am intrat in alt loc superb, adica Parcul National Durmitor. Deja se vede ca zona creste, iar Zabljak cred ca e un loc superb pentru sporturi de iarna. Am vazut chiar si zapada, pe varfurile muntilor din Durmitor. De-aici am mers inainte, pe unde drum nou-nout superb (cred ca daca puneai un pahar cu apa pe bord nu se varsa) spre Savnik, apoi Niksic (al doilea oras ca marime, dupa Podgorica) si ne-am luat dupa semnele spre Trebinje (e in Bosnia). Dupa vreo 40 de km, apar semnele spre Risan (e in golful Kotor, unde trebuia sa ajungem). Facem stanga, continuam, pe un drum la fel de bun, prin Grahovo si, la un moment dat, cam cand se vede prima oara marea si golful, e un indicator mititel spre Risan care te scoate de pe drumul principal si te baga pe un drum prost, de o singura banda pentru ambele sensuri, fara balustrade sau orice altfel de masura de siguranta (nici macar un boschet), dar care iti ofera privelistea asta:

La intoarcere, am luat-o prin Budva, la Petrovac am facut stanga spre Podgorica, apoi Virpazar, unde-am dat peste Scutari (sau Skadar), un lac imens, cel mai mare din Balcani, apoi Podgorica (am luat-o pe tranzit, dar nu parea cine stie ce oras), Kolasin, Mojkovac, Berane, Rozaje si am intrat in Serbia pe la Spiljani. Undeva pana-n Kolasin ne-am oprit, am mancat ceva si-am facut traseul pana-n tara, ajutati si de un tirist care ne-a auzit vorbind, ne-a intrebat daca mergem spre Romania si ne-a aratat drumul, care era la fel cu cel pe care ni-l propusesem noi. Apoi am luat-o in sus spre Novi Pazar, Raska (aici treci cam la 5-10 km de Kosovo si e foarte interesant ca nu e absolut nici un indicator spre Pristina sau spre vreo localitate din Kosovo), Kraljevo, Krusevac, am intrat pe autostrada la Cicevac, dupa vreo 15 km am iesit, la Paracin, si-am luat-o spre Zajecar.

Dupa Paracin, drumul a fost foarte prost, se lucra in multe zone, iar la Zajecar am facut un ocol prin Bor, pentru ca era circulatia deviata din cauza unor lucrari. Cred ca am pierdut vreo ora cu ocolul asta. Dupa ce am intrat inapoi pe drumul nostru, am luat-o inspre Negotin si apoi am intrat in tara pe la Drobeta, pe unde-am facut destul de putin, tinand cont ca drumul era foarte bun si era 5 dimineata, deci no police. Daca la dus am facut foarte multe opriri (poze, ocolul prin Belgrad, etc.), la intors am facut fix 19 ore (am plecat la 15:30 din Muntenegru si eram in Dristor la 12:30 a doua zi, in conditiile in care cel mai mare popas a fost cand am mancat, deci vreo 45 de minute, cred).

Alte idei (intrebari pe care le-am avut inainte de a pleca si pe care ni le-am lamurit acolo):

1. Drumurile in Serbia sunt asa si-asa (nu sunt gauri foarte multe, dar sunt destul de denivelate). Si la dus si la intors am mers noaptea, deci n-am avut mari probleme cu traficul. Despre Muntenegru, am auzit o gramada de povesti de groaza despre drumurile lor, dar la fata locului situatia a fost alta. Mi s-au parut destule de bune (bucata Zabljak – Kotor e impecabila), dar virajate ale naibii. Oricum, Muntenegru e plin de Golf 1 si 2, deci depasirile sunt lejere.

2. Politia ne-a oprit de doua ori in Serbia (ne-au cerut actele, s-au uitat pe ele si apoi ne-au urat drum bun) si o data in Muntenegru, unde ne-a prins radarul cu 76 in zona de 50. Ce e destul de nasol in Muntenegru e ca ai foarte multe zone cu 50, 60, 70, iar politistii stau cu pistol de radar, deci masina e in boscheti si politistul cu pistolul spre tine, pe marginea drumului, nici o sansa sa-l vezi de departe. Norocul nostru a fost ca, in timp ce ne explica intr-o engleza perfecta ce-am facut, a trecut pe langa noi un Passat la blana, de era sa-i sufle sapca. S-a uitat politistul foarte dezamagit dupa ala, ne-a dat actele si ne-a zis “You can go”. Nu stim exact de ce, dar ne bucuram c-a facut-o. Oricum, ca idee, e bine de mers legal, pentru ca si in Serbia si in Muntenegru destul de multa politie pe strazi.

3. Am trecut doar cu buletinul prin toate vamile (Romania, Serbia, Muntenegru, Croatia), fara absolut nici o problema. Am avut si imputernicire pentru masina (era pe firma), dar nu s-a uitat niciun politist sau vames la ea.

4. Taxe platite: autostrada in Serbia (o data 1 euro pentru vreo 15 km si o data 2 euro pentru vreo 30-40 km), vigneta in Muntenegru (10 Euro, nu mai stiu exact perioada, 6 luni sau un an)

5. Muntenegru are euro, deci no problemo. In Serbia, in schimb, totul e cu dinari (in afara de autostrada, unde se poate plati si in dinari si in euro).

6. Atat in Serbia, cat mai ales in Muntenegru, sunt indicatoare peste tot, deci sanse mici sa te ratacesti (un singur monument nu l-am nimerit din prima, nici acum nu stim unde l-am ratat prima oara :D).

Cam atat despre drum, urmeaza un post despre ce-i pe-acolo, cu poze cu tot, of course.

Prima oara am zburat cu avionul cand eram mic. Era un AN-2, intr-o misiune de parasutisti, in care am fost cu un prieten sa cascam si noi gura sa vedem ce se intampla la parasutari. La momentul respectiv mi s-a parut o experienta interesanta, dar nu m-a dat pe spate cine stie ce, iar cu timpul, si mai ales datorita unor experiente nu prea placute care au implicat chestii care nu se desfasurau la sol, nu prea m-am simtit niciodata confortabil atunci cand eram in aer. Se pare ca n-am mostenit nimic de la taica-miu, care a fost parasutist la vremea lui.

Dupa experienta din copilarie, prima oara am zburat cu un avion comercial acum doi ani, cand am fost la salonul de la Paris si nu a fost o experienta placuta deloc. Daca nu as fi dormit la dus, cred ca muream pana acolo…tremuram tot. Dar se pare ca era doar de la faptul ca era prima oara cand mergeam, pentru ca intre timp m-am obisnuit si, desi tot nu sunt un fan al transportului aerian, macar pot sa zbor linistit si sa admir privelistile fara sa ma treaca toate caldurile. Totusi, in ciuda “fobiei” mele, intotdeauna mi s-au parut fascinante avioanele, oamenii care le creeaza, la ingrijesc sau le piloteaza si, in general, cam tot ce tine de aviatie.

Ei bine, si dupa introducerea asta un pic mai lunga, sa zic si despre ce vreau sa scriu, adica vizita de weekendul trecut de la Timisoara, cu varu’ la invitatia celor de la Carpatair. Am vazut cam tot ce inseamna functionarea unei linii aeriene, de la birourile administrative, scoala de pilotaj, hangare, avioane desfacute, etc.

In primul rand, Carpatair nu e low-cost! Fetele ne-au zis ca asta e printre cele mai mari probleme pe care le intampina momentan, pentru ca romanii ii percep ca low-cost si sunt dezamagiti cand vad preturile. Spre exemplu, am dat acum o cautare. Un bilet la Timisoara pentru saptamana viitoare costa 140 de lei la Blueair (cu care n-as merge decat in situatie de maxima urgenta, pentru c-am fost martor la niste situatii de tot rahatul, gen anulare cursa fara instiintare, etc.) si 240 la Carpatair (preturile-s cu tot cu taxele de aeroport). Intr-adevar, cand am aflat ca plecam de pe Otopeni ni s-a parut un pic ciudat, dar n-am stat sa analizam ca-i low cost, ca-i normal cost. Cat despre diferenta de pret, n-am mers niciodata cu low-cost asa ca nu-mi dau seama daca merita milionul asta platit in plus sau nu. Cert e ca cei de Carpatair incearca, momentan, sa-si faca consolideze brandul si aici, in Romania, desi lor le merge foarte bine pe-afara, majoritatea pasagerilor fiind straini (Carpatair e companie regionala).

Oricum, in afara de situatia in care ar fi vreun blogtrip, avionul clar is the way to go. Adica, sa fim seriosi, faci 50 de minute pana la Timisoara. Chiar radeam cand ne-am intors, ca l-am sunat pe un prieten sa vina sa ne ia de la aeroport, exact cand ne imbarcam, si ii ziceam ca daca e prin Militari sau Berceni, ajungem inaintea lui la Otopeni.

Hangarul si restul sectiunilor de intretinere a avioanelor. La partea asta am fost condusi de Valeriu Harcovei, vice presedinte management flota, care ne-a povestit cu lux de amanunte cam tot ce se intampla pe-acolo. Am avut noroc si am prins un avion in C-Check, un fel de mega revizie la 4000 de ore de zbor, care dureaza cateva saptamani si in care practic fiecare piesa de pe avion e desfacuta si analizata. Mi se pare incredibil cum sute de piese si surubele sunt luate la mana si nimic nu se pierde.

Asta mi-a adus aminte de cand eram mic si desfaceam cu surubelnita tot ce prindeam si, bineinteles, de fiecare data ramaneau piese pe care habar n-aveam de unde le-am scos. La avioane ar fi un pic nasol sa se intample asa ceva.

A, si cutia neagra, de fapt e portocalie (cam cum sunt costumele gunoierilor), ca sa poata fi gasita mai repede. Ii spune “neagra” pentru ca materialul dinauntru, pe care se inregistreaza informatiile, sunt negre. A, si rusii aveau un buton cu care, dupa fiecare zbor, puteau sterge inregistrarile convorbirilor din timpul zborului respectiv, ca sa nu ramana comentariile lor vizavi de vreo stewardesa sau de presedinte :) Si-am mai aflat ca locul cutiei e undeva in coada avionului, pentru ca asta se desprinde si e mult mai usor de gasit.

Scoala de pilotaj Partea asta a fost, clar, highlightul deplasarii. Am aflat ca, pentru a-ti luat licenta de pilotaj, tre sa inveti niste mormane de carti, pentru absolut orice iti trebuie licenta (alt tip de avion, alt tip de zboruri, alt tip de orice) si ca directorul scolii si-a facut ucenicia la mine la Buzau, la Bobocu :) Dar partea cea mai fun a fost simulatorul de zbor. Initial, cand am aflat ca e fix (adica n-are brate de-alea hidraulice care sa te balangane cu totul), nu ne faceam prea multe iluzii ca o sa fie cine stie ce. Dar cat ne-am inselat. A fost foarte, foarte misto.

In primul rand, zecile de indicatoare si butoane nu-s chiar atat de inspaimantatoare. Da, fiecare face ceva, dar nu e ca si cum tre sa le urmaresti si sa le apesi pe toate in acelasi timp. Dup-aia e mansa, care e criminala. Ce mi s-a parut extrem de incomod este faptul ca nu are o pozitie de “liber”. Adica sa fie ca la masini, sa urci pana la ce inaltime ai nevoie si apoi, in linie dreapta, sa poti sa-i dai drumul, sa fumezi si tu o tigara, etc. Ei bine, nu-i asa…daca i-ai dat drumul, aia e, o iei frumos si sigur in jos. Asa ca tre sa te tii de mansa aia bine de tot, ca si cum viata ta ar depinde de asta. De fapt, daca stau sa ma gandesc, chiar depinde…si nu doar a ta, ci si a celor cateva zeci de amarati din spate :)) Mi-ar fi placut sa prabusesc avionul, sa vad cum e, dar instructorul ne-a zis ca mai bine sa nu, ca apoi se bloca simulatorul si trebuia sa-i dea restart.

Si, dupa ce am incercat un pic sa merg pe noapte, pe zi, pe nor si pe niste vant lateral (era cam greu sa tin masinaria dreapta in aer), cel mai mandru sunt de faptul ca m-a lasat instructorul sa aterizez singur. It was awesome! Da, cand a trebuit sa ridic botul avionului am tras un pic cam tare si m-am ridicat iar, dar pana la urma am reusit o aterizare aproape ca la carte :)

Iar cand ne-am intors la Bucuresti, Bobby a fost si mai norocos si-a mers pe jumpseat, adica un fel de scaunul mortului din avion :)) Glumesc…jump seatul e in carlinga, cu pilotii.

Istoria si povestile din spatele Carpatair. Au fost foarte multe lucruri povestite de toti cei cu care ne-am intalnit acolo, de la cum a luat nastere compania, lucruri interesante (dar cunoscute doar celor din industria aviatica), fun facts, la intamplari mai putin cunoscute dar foarte amuzante sau interesante.

Nu pot sa zic ca am fost vreodata un fan inrait al raliurilor, desi intotdeauna mi s-a parut unul dintre cele mai fascinante motorsporturi (ca sa nu mai zic ca am jucat Colin McRae 2 de mi-au sarit capacele). Ei bine, weekendul trecut am avut sansa sa vad ce inseamna cu adevarat sportul asta si nu numai.

Vineri dimineata, la 6 jumate si dupa vreo 2 ore de somn, m-am urcat in masina cu varu si ne-am pornit spre Sibiu sa vedem Raliul Sibiului, invitati fiind de catre Citroen (partenerul competitiei). Primul eveniment la care-am participat a fost Super Speciala, fiind practic primul meu contact live cu un raliu. Desi ne-a plouat putin inainte (doua poze in care apar in toata splendoarea mea aici si aici), am gasit un loc numai bun de cascat gura, undeva in mijlocul traseului si apoi ne-am uitat la baieti cum se dau. Nu prea eram noi familiarizati cu regulamentul exact al super specialelor, asa ca nu ne-am dat seama cine-a castigat, dar spectacolul a fost pe cinste.

Dupa un somn bun, a doua zi a fost o zi de relaxare. Eram rupti de somn vineri noaptea, asa ca am dormit destul de mult sambata, si nu am mai ajuns la celelalte etape ale raliului. In schimb, ne-am relaxat pe la hotel (piscina, sauna and shit). Am stat la acelasi hotel ca in deplasarea cu Mercedes de acum cateva luni, hotel ce-a avut mare petrecere de rebranduire vineri seara. A fost destul de interesant sa ‘navigam’ in pantaloni scurti si-n adidasi printre o multime de oameni imbracati la zece ace (inclusiv draga noastra ministra, Elena Udrea), chiar ne-am simtit speciali :D

Seara in schimb, dupa cina, am hotarat sa mergem la petrecerea after-rally dintr-un club din Sibiu, Liquid pe numele lui (chiar e un club misto), de unde, desi ne-am propus sa nu stam mult, am plecat in jur de 4 jumate. Si numa’ bine ca duminica ne-am trezit la 8 pentru cea mai tare activitate a weekendului, adica datul cu masina de raliu (un Citroen C2R2 Max), alaturi de Phillippe Bugalski, unul dintre cei mai experimentati piloti ai Citroen.

Oricum, ideea e ca a fost un weekend foarte misto; am urcat pentru prima oara in viata mea intr-o masina de raliu, am cunoscut multi oameni faini (printre ei si Simon Jean Joseph, dublu campion european de raliu si actualul director competitii clienti de la Citroen) si m-am simtit foarte bine. A, si am apucat sa conduc un pic noul Citroen C3 Picasso, o masina incredibil de funky, pe care o sa o iau zilele astea pentru un test mai in amanunt. Bineinteles, toate astea nu erau posibile fara Citroen, caruia trebuie sa-i multumim, in special Laurei.

Restul pozelor (nu-s foarte multe) aici.

Prima oara ma suna varu’ sambata seara pe la 10-11 si-mi zice “ba, in 4 ore plecam la mare, te bagi?”. Bineinteles c-am zis ca da, mai ales ca de vreo doua saptamani visam numai la o baie in mare. Totusi plecarea s-a amanat pentru luni dimineata, cand impreuna cu alti sapte twitteristi ne-am urcat in doua masini, una dintre ele fiind un BMW seria 3 facelift touring (adica break), ocazie cu care-am si testat masina. Eu i-am avut pasageri pe Adi, Buddha si Diana, in timp ce cu Bobby au mers Corina, Sorin si Iulian si Iuliana.

Cum am zis ca traseul obisnuit spre mare e prea boring, am luat-o pe o ruta alternativa, adica prin Calarasi, am trecut Dunarea cu bacul la Ostrov, Adamclisi, Negru Voda, Mangalia. A fost misto traseul, mai ales ca n-am fost niciodata pe-acolo. Ruinele de la Adamclisi sunt…ca niste ruine, iar ‘ghidul’ de-acolo, nea Soare, ne-a/m-a delectat cu detalii picante din istoria cetatii si nu numai.

Si in sfarsit am ajuns la mare, unde-am hotarat sa ne oprim la 2 Mai sa facem baie si, dupa ce-am facut un pic de slalom printre nudisti, in sfarsit am ajuns anul asta sa fac o baie. Cam multi bolovani pe fund, dar apa a fost excelenta. Si cum totusi imi mersese prea bine in ziua aia, trebuia sa se intample ceva prost si sa rada toata lumea de mine. Cum eram toti rupti de foame, ne-am dus la o terasa de pe plaja de la 2 Mai, unde, intr-un moment nefericit, am hotarat sa aleg saramura de chefal. Iar aceasta saramura de chefal, care nu e cu nimic deosebit de orice alt peste (in afara ca-i mult mai mare decat o hamsie), a costat frumoasa suma de 81 de roni. Super. Am reusit performanta ca intr-o carciuma vai capul ei din 2 Mai sa mananc mai scump decat am mancat vreodata in Bucuresti (ca am mai avut si ciorba si bauturi in afara de micul Flipper). Da’ nu-i nimic, la valoarea mea…

Si in sfarsit am ajuns la destinatia noastra, adicatelea Vama, unde negociatorii nostri de top, Adi si Buddha au gasit cazare la vila Doriana. Cazarea a fost foarte ok la pret si la conditii, singurele chestii naspa fiind caldura infernala de dimineata (la camerele cu vedere la mare) si peretii cam subtiri, care nu prea iti permit secrete cu restul locatarilor. In fine, dupa un dus si putina odihna am plecat pe plaja, unde-am baut o bere, doua, trei, am dansat, ne-am minunat de calitatile acestui Michael Flatley al blogosferei care este Ciubotaru, am ras mult, unii au facut baie, etc.

A doua zi ne-am trezit de dimineata, am mai facut o baie scurta si in Vama (apa foarte misto si aici) si apoi ne-am urnit spre Bucuresti. Oricum, a fost o micro-vacanta foarte faina, m-am simtit bine si parca n-as mai fi plecat de la mare nici mort. Cred ca mi-e cam dor de o vacanta de-aia in care sa stau cateva zile bune fara sa fac nimic, doar cu burta la soare, sa fac baie si sa beau un suc rece cu gheata.

LE: Ah, si era sa uit…ca in fiecare deplasare, bineinteles ca s-a gasit cineva sa imi faca o poza perfecta pentru hi5 :D

Pozele-s facute de Adi si Sorin.

LLE: Au mai scris de escapada Adi, Buddha, Corina si Sorin.

Lansarea noii Clase E de la Mercedes a fost primul eveniment de genul asta la care am fost prezent, si tre’ sa spun ca m-am simtit foarte bine. Ce s-a intamplat mai exact? Pai, pe scurt, vineri dimineata am plecat din Bucuresti vreo 20 de masini (Clasa E toate, bineinteles), am luat-o pe Valea Oltului, ne-am oprit pentru o noapte la Sibiu, iar sambata dimineata am pornit spre Brasov, unde, dupa ce-am mancat, ne-am indreptat inapoi spre Bucuresti.

In astea doua zile am fost cu 3 masini, un 3 litri pe motorina, unul tot de 3 litri, dar pe benzina si un 2.2 litri motorina (din pacate, erau si doua E500 cu cate 388 de caluti, dar s-au trezit altii mai devreme si nu le-am mai prins). De condus, le-am condus doar pe ultimele doua si nu cred ca-i greu de ghicit care mi-a placut mai mult. Cel de 3 litri pe benzina, pe langa faptul ca reactioneaza cam cum te-ai astepta sa reactioneze un motor de aproape 250 de cai, are si un sunet demential, mai ales in depasiri cand apesi pedala pana la fund si intra si kickdownul, cand chiar nu mai ai nevoie de alta muzica. Chiar fascinant. Si o alta chestie care mi-a placut foarte mult a fost suportul lateral activ (nu am retinut exact cum se cheama in cartea tehnica) la scaune. Ce face chestia asta? Pai, atunci cand schimbi directia de mers (fie ca schimbi banda mai agresiv, fie ca iei o curba), “bratele” scaunului se strang astfel incat minunatul tau spate sa nu se miste. Foarte tare! Iar pe 220, pe care l-am condus ultimul, chiar i-am simtit lipsa. Si apropo de 220, nu stiu daca e din cauza ca l-am condus dupa 350-ul pe benzina, dar mi s-a parut putin cam lenes pentru o masina de calibrul asta (iar masina, pe alocuri plictisitoare). In fine, cam atat deocamdata despre masina, mai multe o sa scriu in review-ul pentru rpmgo si varu’ in reviewul lui.

Cat despre calatorie, cum ziceam, a fost foarte fun. Am mers in masina cu varu’ si cu Micul Presedinte si bineinteles ca nu ne-am plictisit deloc. Poate doar Razvan se mai plictisea din cand in cand, cand ne mai uita Dumnezeu (pe mine si pe varu’) vorbind de-ale noastre. Desi cred ca a fost ok si i-au priit, mai ales ca se afla la inceput de bloggerit si era curios sa afle multe. La Sibiu am avut parte de o cazare de nota 10 (sau ma rog, de 5 stele, ca sa fiu in tema) la Palace Resort. Am avut si niste vouchere pentru Spa, dar n-am prea avut timp sa trecem pe-acolo (duty called, iar seara am coborat la restaurantul hotelului unde-am bagat la ghiozdan si am socializat cu lumea de-acolo).

O singura problema am avut-o la hotel, si-anume formatia care-a cantat seara, la cina. Iar chestia asta am observat-o in toate localurile cu formatie live. De ce naiba e muzica data atat de tare? Adica, ok, muzica live, e faina, e interesanta, dar cand tre’ sa tipi din totii rarunchii ca sa te-auda cel de langa tine, parca nu e ok. Mai ales intr-un restaurant, unde se presupune ca lumea nu vine la concert, ci ca sa manance/discute. Si-acum sunt ragusit dupa vineri seara. Si apropo de mancare, hai sa va zic si pe unde-am oprit sa mancam: vineri am oprit la Class parca, un restaurant din Brezoi, de pe Valea Oltului, care nu prea ne-a dat pe spate, singurul avantaj fiind ca, dupa restaurant, am gasit o zona frumusica de facut cateva poze (galeria) si cred ca aici mi-au iesit cele mai misto poze de interior de cand pozez masini (nu c-as fi vreo mare scula de fotograf, dar astea chiar imi plac). Iar sambata am mancat la Prato, prin Piata Sfatului din Brasov, care-a fost foarte misto si-l recomand (nu am idee care sunt preturile, dar nu cred ca-i foarte ieftin).

Pe drumul dintre Brasov si Bucuresti am scapat de Bobby (care-a ramas la Geek Meet in Brasov) si de Razvan (care-a venit cu Oana de la Mercedes) si, in sfarsit, am avut o companie placuta, adica pe Suzana de la Millenium. Foarte interesant de observat a fost reactia celor din jur la vederea noastra. Adica, ce parere ati avea voi de unu’ mai bronzat (dac-asa m-a facut mama!), la volanul unui Mercedes nou nout (n-avea nici un indiciu ca ar fi masina de drive test) cu o tipa frumoasa in dreapta. Exact! A fost foarte fun de imaginat cam ce reactii si ce apelative primim de la cei din jur. Asta apropo de prejudecatile existente in Romania si cat pot dauna ele unui brand gen Mercedes (”nu-mi iau de-ala ca au toti tiganii!”). Pe langa asta, asa cum zice si Razvan in postul lui, drumul n-a fost lipsit de peripetii, dar pana la urma astea sunt sarea si piperul oricarei deplasari. Ma rog, s-ar putea sa ma mai fi si prins vreo doua radare pe drum, dar asta e, vedem peste cateva luni, sper sa nu primesc vreun telefon de la cei de la Mercedes, asa cum am primit de la Subaru, care m-au fericit destul de recent cu o amenda primita asta vara, cand am condus Foresterul.

Oricum, ideea e ca am avut un inceput de weekend frumos, iar evenimentul Mercedes a fost foarte fun si sper ca nu i-am speriat prea tare si ne vor mai chema si data viitoare :)

- toata lumea-i a naibii de-amabila, nu te scot din “bonjooour”, “mersi”, “bon soir”, “au revoir”. Daca o mai si rupi putin in franceza, au zambetul pana la urechi (traiasca profa de franceza!);

- dealerii Mini si Smart cred ca sunt cei mai fericiti;

- daca stii Arcul de Triumf din Bucuresti, nu mai are rost sa bati drumul pana la asta de-aici;

- Tour Eiffel, Notre Dame, Louvre, Arche de la Defense merita (bineinteles, cu zecile de japonezi aferenti); panorama de pe Arche si de pe Eiffel (mai ales noaptea, pe ultimul) e fantastica;

- incredibil cat de multe cafenele si restaurante pot sa fie;

- am trecut pe langa o agentie imobiliara si un apartament de 2 camere de 43 mp, aflat pe unde e hotelul meu, la 5 minute de mers de tour eiffel, costa 460,000 de euro. Cam scump, dar totusi, cand iesi din casa dai de unul dintre cele mai celebre monumente din lume, nu de Ikea sau de gradina zoologica.

- fascinant sa vezi asiatici, negri si albi gramada. Bineinteles, femeile sunt la fel de interesante. Nasol ca nu pot sa-ti dai seama care-s frantuzoaice get beget. Ca sa vezi daca-s frumoase, cred ca trebuie mers intr-o zona cu mai putini turisti.

- politaii-s ca la noi…pornesc sirenele pana trec de intersectie;

- masinile pe GPL au reduceri de pana la 50% in unele parcari;

- n-am intrat, dar Centre George Pompidou is a big piece of shit; se potriveste ca nuca-n perete cu zona.

Cam atat deocamdata, revin cu mai multe chestii si poze mai incolo. De maine, incepe salonul, deci mana la treaba.

Acum ceva timp, scriam cum am fost ignorati la SIAB de catre organizatori si cat de usor ne-a fost sa obtinem acreditare la salonul auto de la Geneva. Atunci am zis ca suntem in urma fata de restul Europei, dar uite ca nu e asa si ca mai sunt incompetenti si pe la ei.

Pe la inceputul lui august am vrut sa rezolv cu acreditarea pentru salonul auto de la Paris, de la inceputul lui octombrie. Contactat oamenii de la salon, primit raspuns intr-o engleza de balta, trimis formularul necesar, primit asigurari ca in cateva zile vine acreditarea, asteptat sosire acreditare. Si astept o saptamana, asteptat doua, asteptat trei. Cand am vazut ca tot nu vin, am dat email (de fapt, vreo doua emailuri) sa vad ce se intampla. N-am primit nici un raspuns asa ca am sunat sa vad daca totul e ok, nu de alta, dar asteptam sa fiu sigur ca am acreditarile, inainte sa fac rezervari la hotel si avion. Cand am vorbit cu tipul cu care vorbisem pe email, supriza, numele meu nu aparea pe nicaieri. “Pai cum?” zic, “ca doar mi-ai spus ca in cateva zile primesc acreditarile”. Ca nu stie ce s-a intamplat si ca sa-i trimit pe fax. Zic ca mai greu cu faxul, dar ca i le trimit imediat pe email. Nu, ca emailul nu prea-l citeste. Aha, ****-**-* ****. Dupa ce l-am injurat putin in gand ii zic ca ok, i le trimit pe fax. A doua zi, supriza, cand sa faxuiesc formularele, imi raspunde o tanti si cica ala nu-i numar de fax si-mi da altul. Buun, le trimit la numarul alalalt si-l sun iar pe pretenarul meu Cristophe sa vad ce si cum. Canci fax, nu primise nimic si ma pune sa incerc din nou. A doua oara a mers. Ma suna omul foarte incantat sa-mi zica ca le-a primit si ca in ziua urmatoare o sa mi le puna la posta. A trecut o saptamana jumate si tot n-am primit nimic.

Bineinteles, ca biletul de avion s-a scumpit, camere nu prea mai sunt libere la hoteluri cat de cat aproapiate de locul unde-are loc salonul, dar asta e, mergem inainte. Dar ce sa inteleg eu din toata treaba asta, ca francezii sunt mai retardati decat restul lumii? Adica cum aia din Geneva au reusit sa se miste exemplar si tu nu esti in stare sa trimiti doua amarate de acreditari. Totusi vorbim de ditamai salonul auto, nu de SIAB.

Dupa aproape doua saptamani jumatate de Ankara, a venit timpul sa o luam usor spre casa. Bineinteles, nu fara sa ne oprim doua zile si in Istanbul, sa vad si eu ce si cum pe-aici. Am ajuns in jur de 5 in Istanbul, unde normal ca am prins rush-hour, asa ca dupa vreo 2 ore am ajuns si in zona in care vroiam sa ne cazam, Taksim, daca nu ma insel. Si da-i si cauta hotel. Dupa ce ne-a iesit sufletul vreo ora invartindu-ne pe-aici, mai ales ca au astia niste strazi de te doare mintea, zici ca esti la munte, am gasit un hotel excelent, Elan Hotel, 80 de lire camera dubla pe noapte, fix in fata Consulatului SUA (poate ne zboara astia fundurile) si cu o vedere superba la Stramtoarea Bosforului. Si cica in banii astia ne mai dau si de mancare dimineata. Una peste alta, am facut afacere buna.

Maine dimineata ne apucam de umblat si cascat gura pe-aici, vrem sa mergem sa vedem Hagia Sofia, Taksim nu-stiu-cum, mare muzeu, unde vreau sa merg sa vad sabia lui Stefan (care, din pacate, e aici la turcaleti in loc sa fie la noi in tara, unde ii e locul) si, bineinteles, tre sa ajungem in Grand Bazaar sa luam cadouri pentru lumea de-acasa. Cam atat, gata, la somn, ca maine urmeaza zi grea.

In seara asta am vazut primul caine boschetar! yeey! Deci sunt si la ei :D

Apoi ar mai fi preturile. Din cate am observat, in general, sunt ceva mai mari decat la noi, iar unele chestii sunt mult mai scumpe decat la noi. Printre astea, din pacate, sunt si benzina si tigarile. Benzina e aproape dublu fata de noi, intre 3.05 si 3.20 de lire litrul (o lira e cam 23-25 de mii de lei), iar motorina cam 2 lire si ceva. Tigarile, la fel, mult mai scumpe, un pachet de Marlboro rosu care la noi e 55 de mii aici costa 4.8 lire, adica undeva la 110-120 de mii de lei. Destul de mult, si cred ca fac ceva bani companiile de tutun, tinand cont ca turcii sunt niste fumoatori destul de inraiti.

Mancarea si bauturile sunt cam la aceleasi preturi ca la noi, poate putin mai scumpe. De exemplu am fost sa cumparam sa avem cate ceva prin casa si o sticla de pepsi la 2 litri, in supermarket, costa cam 2.3 lire (50-60 de mii), o rotita de cascaval e 6 lire (140 de mii), painea feliata e 1.9 lire (cam 45 de mii). In oras, depinde unde mananci. La un restaurant mic de langa noi de-aici am dat 13 lire pe o portie de frigarui cu orez, o portie de un fel de mancare de rosii cu pui, apa, o cutie de fanta, la care ne-au mai adus salata si aperitive, adica o portie de unt, o lipie mare si o salata ca un fel de zacusca dar naspa. Deci cu vreo 350 de mii am mancat bine. Pe de alta parte, am fost la mall sau la turnul Atakule unde cu vreo 18 lire nu prea ne-am saturat. La fel, am mai fost in cateva baruri unde o cola sau un ice tea costau intre 4 si 6 lire, adica destul de mult. De-asta si cred ca beau astia atata ceai :D Asa, si ca tot veni vorba de ceai, la cat am baut zilele astea, nu cred ca o sa mai beau o perioada buna de timp ceai. Turcii hop top, mai beau un ceai. Toata ziua beau ceai. Nu vezi si tu un om normal cu o bere in mana, ci cu ceai. Ca veni vorba, am uitat sa vad prin meniuri, deci nu stiu cam cat costa berea la ei.

Suntem deja de 4 zile in Ankara si n-am putut sa nu observ cate una alta. In primul rand, se pare ca turcii nu prea le au cu internetul. Am vazut la internet cafe-uri de mi-a venit rau, cam cum era la noi acum vreo 4-5 ani. Numai in zona unde stam, in 500 de metri sunt 4 icafe-uri, care, seara, sunt pline ochi. Pana acum am fost conectat din vreo 3 locuri care de care cu net mai prost. La fel, se pare ca nu prea au auzit de file sharing, ca sunt o gramada de tarabe cu cd-uri si dvd-uri cu muzica, filme, ce vreti voi (acum nu stiu daca asta-i neaparat un lucru rau sau bun, dar in mod cert nu e ca la noi).

Am mai vazut cam cum ar trebui sa arate traficul civilizat. Adica din centrul Ankarei pana la o zona aflata la vreo 15-20 de km faci cam jumatate de ora (ca noi ne-am ratacit si am facut o ora jumate, e alta treaba :D). Bineinteles ca ai autostrada cu cate 5-6 benzi pe sens. Nu prea au ei placute cu numele strazilor, asa ca te descurci mai greu cu harta in mana, dar asta e, unde-ar mai fi farmecul daca nu te ratacesti? :D

Femeile…in general sunt naspa. Iar alea care-s mai rasarite, nu sunt neaparat frumoase, cat au un “je ne sais quoi” care le face destul de interesante. Ma rog, ca am rasfoit un FHM turcesc si doamne ce aratari am putut sa vad acolo. Corp excelent bineinteles, dar la fata lasau muuuult de dorit.

Si ce-am mai observat a fost faptul ca te scaneaza astia cam peste unde mergi, in special in locurile publice, probabil datorita atentatelor. Asa ca sunt detectoare cam la toate intrarile in locuri publice (mall-uri, obiective, etc.), iar acolo unde nu sunt, sunt niste flacai cu niste detectoare de-alea mobile. Ultima oara, era sa-l si pleznesc pe unu, ca eram cu traista cu laptopul in mana, intru intr-o cladire si vine din spate unu care se apleaca la geanta mea. Bineinteles ca am crezut ca vrea sa-mi ia laptopul, m-am intors la el, dar apoi am vazut ce si cum si m-am linistit.

Later Edit: In legatura cu traficul, am mai observat ceva…la ei nu prea exista notiunea de culoare rosie la semafor :D Adica atunci cand e rosu, de fapt ei inteleg un fel de Cedeaza Trecerea…adica incetinesti, daca nu vine nimic ii dai inainte. Si se pare ca politia nu are nimic impotriva.